Ca nişte aripi întinse spre cer, cu albul de lebădă
mută, se urcă spre suflet un roi de gânduri albastre pe care nu le mai poate stăpâni.Ea nu e persoana inclinată spre miazăzi ci mai degrabă spre miazănoapte. Ascultă cu patos un cântec de aur din zarea aceea pe care numai noi o cunoaştem.E un albastru peste visele ei dar parcă s-a transformat în mucegaiul verzui al temerilor de ieri şi de mâine.
Va găsi oare cheia cu care să deschidă poarta trandafirilor prin care să ajungă la visele cernute prin sita de aur al ochilor minţii?
