La fel şi totuşi atât de diferit....

Toate se întâmplă, uneori acţionăm ca nişte actori pe o scenă improvizată de viaţă.Maria e o fire voluntară, a acceptat o vreme tutela soacrei , mai ales că nu avea ce face în situaţia în care venise pe lume un copil.După perioada de concediu postnatal trebuia să se prezinte la post ,asă că a hotărât să plece fără copil, la început din considerente materiale, pe bună dreptate ,nu ştia unde va locui, ce condiţii i-ar putea oferi copilului. Chiar nu putea creşte un copil stând în chirie,trebuia să meargă la serviciu în fiecare zi, cu cine sa-l lase.A  hotărât să-l lase la soacra ei şi să îl viziteze.Numai că vizitele erau tot mai rare până când divorţul s-a pronunţat şi copilul a fost încredinţat tatălui.Maria plătea pensie alimentară ,a început să-i convină acest lucru şi încet -încet,dorul de copil s-a estompat şi a început să-si vadă de viaţa ei.Anii au trecut , ea nu şi-a mai văzut copilul de peste zece ani.Între timp s-a căsatori cu Ştefan,un june tomnatic şi foarte împrevizibil.

Eu eram încorsetată într-o căsnicie în care îmi acceptasem rolul de executant manevrată de o fire puternică şi volumtară.Fiul meu era un trofeu pentru tatăl lui fără a-şi asuma prea multe obligaţii.Eu aveam răspunderea lui:să-l hrănesc , să-l supraveghez, să am grijă de sănătatea lui.E adevărat că îmi asumam aceste responsabilităţi  cu propria mea voinţă,  cu o dragoste necondiţionată care sălaşluia în sufletul meu.Îl căram de multe ori în spate prin oraş,  când făceam cumpărături ,îl duceam de multe ori cu mine la serviciu , pe unde făceam naveta ,tatăl lui considerând că este mai mult răspunderea mea să-l cresc.Era dolofan, sănătos , doar că după un an ochii lui nu erau în ordine şi se observa din ce în ce mai mult un strabism accentuat. Au urmat operaţii şi săptămâni de spital , unde tot eu eram dispusă să mă sacrific.

La fel şi totuşi atât de diferit....

Maria are şi ea un băiat , ce-i drept mai mic decât al meu ,şi-a urmat părinţii în cariera didactică ,mi-aş fi dorit şi eu acelaşi lucru , dar uite că al meu este o fire mai practică ,a intuit că nu e mare brânză să fii profesor şi s-a îndreptat spre informatică.Azi nu-mi pare nici mie rău cu toate că plătesc un preţ atât de mare:depărtarea mă omoară;cel puţin pe mine , nu ştiu dacă şi pe el,ma întreb mereu acest lucru din ce în ce mai des.
Ştiu povestea Mariei de zece ani,  de când suntem colege.S-a îndrăgostit de un coleg de facultate, o dragoste pasională şi puternică.Colindau munţii împreună , fără bani,  îşi puneau câteva haine în rucsac ,ceva demâncare şi porneau la pas ,uneori cu un grup de colegi ,alteori singuri.Cine putea să le stea în cale ,toată lumea era a lor.Într-o astfel de aventură montană a fost zămislit Sebastian ,băiatul ei.Erau în ultimul an de facultate, urma repartiţia.S-au căsătorit  în speranţa că vor lua posturi  măcar în apropiere.N-a fost să fie aşa ,Maria  a luat un post în Banat iar soţul ei foarte aproape de casa părinţilor ,la Ploieşti.

Din nou...

Aceleaşi gânduri scormonesc noaptea şi aleargă prin mintea obosită de treburile zilnice.Tot el e de vină,nu ştie, nu poate să-şi imchipuie că zilele care se scurg neîncetat sapă o prăpastie adâncă între noi.Uneori am impresia că nici nu mai există, e aşa de departe, alteori parcă e în oraş cu prietenii şi îl aştept să vină acasă.
Cine şi-ar fi putut închipui , acum zece ani,  că voi plânge şi din cauza lui aşa cum plângeam adesea după jignirile celuilalt.Cum mă incuraja ,trăia alături de mine toate necazurile.uşurându-le parcă.De multe ori spunea:"Aşa ţi-l bat de nu se alege nimic de el dacă mai continuă aşa."Niciodata nu l-am lăsat să-şi pună ameninţatea în practică, ştiam că ar fi urmat un dezastru pentru toată familia,sau poate s-ar fi clarificat lucrurile şi ruptura ne-ar fi apropiat mai mult ,n-ar fi plecat atât de departe in locul unde azi şi-a aşezat destinul.
Încerc să înţeleg depărtatea,obligaţiile,caut mii de scuze,inventez motive dar doi ani e prea mult, lasă urme adânci în suflet,şterg amintirile atât de dragi...până la urmă fără familia ta cine eşti?Oricât ai crede că o altă familie te poate adopta, nu va fi ca a ta nicidată.Cine ştie?Aştept să vină vremea când o să-şi dea seama că doar mama e capabilă de sacrificiul suprem.