Aceleaşi gânduri scormonesc noaptea şi aleargă prin mintea obosită de treburile zilnice.Tot el e de vină,nu ştie, nu poate să-şi imchipuie că zilele care se scurg neîncetat sapă o prăpastie adâncă între noi.Uneori am impresia că nici nu mai există, e aşa de departe, alteori parcă e în oraş cu prietenii şi îl aştept să vină acasă.
Cine şi-ar fi putut închipui , acum zece ani, că voi plânge şi din cauza lui aşa cum plângeam adesea după jignirile celuilalt.Cum mă incuraja ,trăia alături de mine toate necazurile.uşurându-le parcă.De multe ori spunea:"Aşa ţi-l bat de nu se alege nimic de el dacă mai continuă aşa."Niciodata nu l-am lăsat să-şi pună ameninţatea în practică, ştiam că ar fi urmat un dezastru pentru toată familia,sau poate s-ar fi clarificat lucrurile şi ruptura ne-ar fi apropiat mai mult ,n-ar fi plecat atât de departe in locul unde azi şi-a aşezat destinul.
Încerc să înţeleg depărtatea,obligaţiile,caut mii de scuze,inventez motive dar doi ani e prea mult, lasă urme adânci în suflet,şterg amintirile atât de dragi...până la urmă fără familia ta cine eşti?Oricât ai crede că o altă familie te poate adopta, nu va fi ca a ta nicidată.Cine ştie?Aştept să vină vremea când o să-şi dea seama că doar mama e capabilă de sacrificiul suprem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu