SPERANŢE DE ARIPI ALBASTRE III

PEREGRINĂRI PRIN LUMEA GÂNDURILOR




Poposim pe o banca de răchită, împletită meşteşugit, cu mare artă de vreun credincios din ţara munţilor încărcaţi de legende.O salcie pletoasă şi melancolică îşi lasă umbrele verzi pâna aproape de ogllinda apei .O măicuţa tânără cu aburul norilor de munte în privirea inocentă caută în apele limpezi ale bălţii bancnotele de o suta aruncate pe luciul apei ca un omagiu adus credinţei şi poate ca o rugă spre împlinirea dorinţelor ce veşnic ne mistuie pe noi, oamenii.

Arin aşteaptă cu răbdare să intorc privirile spre el şi e gata să-mi mărturiseasca povestea ce l-a apropiat de Carilena.L-am întrebat  de câteva ori dar evitase să-mi răspundă.Aşteptam ,mai ales, ca ea preferase să-şi petreacă după-masa alături de cuvioasele măicuţe care o fascinau şi o intrigau in aceeaşi măsură.Nu putea înţelege ce forţă lăuntrică o mâna pe o tânară fată sau femeie să-şi dedice viaţa unei singure cauze şi aia destul de incertă dacă ar fi să fim realişti.Dar nebănuite sunt căile Domnului şi complicată e firea omului.

"Cu tehnica modernă ne descurcăm mai bine şi ieşim de multe ori din monotonia de zi cu zi"începe să-mi povestească el.Nu ştiu la ce vrea să se refere dar nu vreau să-l întrerup."Cred că nu vrea să-mi vorbească de internet"mă gândesc eu , ar fi cam anapoda ţinând seama că nu mai este nici el tânăr dar nici ea.Când colo chiar cu asta începe:-Ştii,mă hotărâsem să caut o parteneră de discuţie pe un sait de socializare,mă îndemnase şi Ana care mă vedea din ce în ce mai apatic

Îi dau dreptate, cu handicapul lui nu era prea uşor să-şi facă prieteni ,familia nu-i era de-ajuns..



-Am întâlnit-o pe Cara, aşa-şi spunea ea, discuţiile noastre deveneau tot mai intime, aşteptam cu sufleul la gură seara să vorbim.Îmi povesteşte cu o duioşie đin care răzbate subtil un sentiment de regret pentu clipele ce s-au dus şi nu se vor mai întoarce.Din confesiunile lui am aflat că o admiră pe Carilena pentru puterea ei de a-i reda încrederea în viaţă, sentimentul că încă este un bărbat atrăgător, fiindu-i recunoscător că l-a acceptat aşa cum este.

-O să-ţi povestesc odată de ce nu pot să vorbesc, cum am ajuns în situaţia de a folosi acest insuportabil aparat care imi conferă sentimentul , uneori că sunt un robot teleghidat,îmi promite el după privirile mele rugătoare.

SPERANŢE DE ARIPI ALBASTRE -suport de inspiraţie

SPERANŢE DE ARIPI ALBASTRE II

Acest aer sfânt ţintuit  în sufletele însorite vrăjeşte orice pământean care poposeşte pe tărâmul stăpânit de vraja rugăciunii.
Ajuseseră deja,după săvârşirea nevoilor spirituale,împlinite aici , la o altă minune a credintei noastre, care se zăreşte deasupra satului, pe dealul cu pomi încărcaţi de rodul poamelor abia format.
Carilena îşi îndreaptă privirile mirate spre omul care o însoţeşte şi care caută cu înfrigurare chilia duhovnicului.Nu e duhovnicul lui,dar simte nevoia să aibă unul ca să încerce puterea gândului său şi sa capete răspunsurile pe care le caută de atâta vreme.Şi-ar dori să ştie ce ascunde în sufletul ei Carilena de care ar vrea să-şi lege destinul măcar acum când pâlpâie luminile trecerii spre asfinţit.N-a avut un destin prea bun,o căsnicie doar de patru ani din care a rămas cu Ana ,pe care o iubeste cape ochii din cap şi care a pătruns în sufletul său ca o iedera tânără ce se încolăceşte strâns pe lângă trunchiul viguros.

Patrundem cu sfiala în umbra bolţilor sfinte pictate cu ardoarea sufletului însetat de credinţă şi mântuire.Totul ni se pare albastru şi pur,un aer mirific pluteşte deasupra noastră şi ne îndeamnă să ne plecam capetele sub povara atâtor frumuseţi divine. Călători necunoscuţi cercetează cu atenţie amprentele credinţei ascunse în fiecare obiect aşezat cu grijă şi migală de măicuţele ce trudesc cu sufletul şi mâinile în fiecare zi aici.
Răzbate spre noi , la fiecare pas,mirosul credinţei iar noi, păcătoşii îl acceptăm cu reţinere.Ştiu că niciunul dintre noi nu avea o credinţă puternică dar întâmplările şi vremea ne făceau să ne îndoim de puterea noastră de a rezista în faţa atâtor mărturii ale evlaviei.

SPERANŢE DE ARIPI ALBASTRE I

Ne îndreptăm cu paşii gândului spre puterea dumnezeiască ce renaşte spiritul şi întăreşte sufletul. Dorinţa ne dă aripi,credinţa ne motivează şi ne deschide ochii sufletului spre o putere mai presus de noi cu speranţa că toate aşteptările noastre vor ajunge pe tărâmul fericirii unde nu calcă picior de om nici minte de pământean.Ne-am pregătit de dimineaţă,pornim agale intr-o maşină cu inimă de zgomote surde ce sta gata sa depăşească puterile celor pierduţi în poveste.Pătrundem cu sfială ca într-un tărâm de vis prin poarta veşnic deschisă atât viselor noastre căt şi sufletului aflat la mare stămtoare.


Arin are gănduri ascunse,venise cu Ea în speranţa că cineva ,de sus, se va îndura să-i dezlege blestemul vieţii si măcar acum spre un apus cu străluciri de aur va ajunge la un punct fix al existenţei sale.Totul e derizoriu ,lumina rămăne strălucitoare atâta timp cât sufletul nostru o poate percepe.Pe poarta de lemn stă scris numele liniştii săpat cu aripi de pasăre liberă,  demult crescută prin munţii aceştia cu cetini de brad şi freamăt de stejari bătrâni.Ne îndreptăm amândoi privirea,atrasă ca de un magnet,spre turnurile ascuţite ce parcă străpung cerul şi spunem în gând tainica rugăciune.Dandelăria de lemn ce bordează zveltele vârfuri ne fură parcă ochii lasându-ne într-o stare de tainică visare.Pluteşte în aer un miros suav de mir sfânt şi peste tot sufeletele celor prezenţi caută liniştea şi alinarea .în misterioasa apariţie a măicuţelor tainice şi sfioase.Cărările încărcate de flori care sfidează diversitatea ne conduc paşii spre tainicul popas construit parcă,sa ocrotească zbaterile noastre surde.Ne gândim că vom reveni la strălucirile verzi din amiezi ori de câte ori va pătrunde în sufletele noastre căldura rugăciunii spre tot şi spre toate.

Arin priveşte cu nostalgie spre Carilena,fiinţa în jurul căreia s-a conturat universul său ,încet ,încet ,fără să-şi dea seama.Au ajuns aici tocmai din nevoia de a avea pe cineva deosebit, alături.Sufletul lui vibrează după atâta vreme,gândurile sale au un culcuş spre care să se îndrepte.Culcuşul e cald,îi ocroteşte inima,are în sfârşit un înveliş de stele şi o pernă de vise.E bine,vorbele mângâioase şi dulci îi dau aripi,va merge mai departe tocmai acum când se părea că totul e pierdut.

Din drumul principal pătrundem într-un templu sacru unde natura a creat o lume minunată stăpânita de umbrele vajnicilor stejari care sfdeaza cerul.Abia pătrunde lumina printre trunchii puternici cu coaja scorojită de vreme.Un vânticel adie uşor printre frunzele stăpâne peste lumea verde.Din străfunduri vine o muzică divină ca un foşnet de vioara stăpânită de un mare maestru.Înaintăm agale pe un drumeag de ţară ,parcă neumblat, ca să ajungem la lăcaşul pe care bunul părinte şi-a pus în cap să îl aducă pe lume.Trunchiuri de copaci se văd stivuite pe margine,pământul e reavăn şi umed, încă.Câte o floare plăpândă încearcă să privească spre soare cu mulţumirea vieţii care ˙încă mai există.Se văd pâlcuri de iarbă printre umbrele copacilor albaştri de lumina soarelui stăpânit,uneori.

Ieşim la lumină şi în faţa noastră se întinde o lume a liniştii zăvorâtă în susurul firişorului de apă limpede la care ne oprim să ne potolim setea.Avem senzaţia că suntem pe o platformă a lumii de unde vedem satele împrăştiate pe lăngă pâlcurile de pădure care le înconjoară ,ca un simplu chenar,desenat de un penel aurit,e tot ce poate vedea ochiul nostru. Lumina ne pătrunde în suflet,gândurile se îndreaptă spre o putere atotstăpânitoare care ne guverneaza destinele.Sălbăticia pădurii şi a drumului abia umblat a rămas în urmă şi o altă lume se deschide spre liniştea şi mulţumirea celor care vor pătrunde în ea.

Se zăreşte într-un colţ un pâlc de clădiri,unele cu vârfuri ascuţite ,altele plate.Peste tot stăpâneşte simbolul nostru creştin,sfânta cruce.Ne întâmpină muşcatele roşii ca focul stârnind în sufletele noasre dorinta de a vedea totul.Avem înaintea noastră o lume din altă lume cu linişte si pace..Un aer de trandafiri ţinuţi în suflete
înconjoară discret mănăstirea Izvorul Tămăduirii de lângă Rona de Sus.

La fel şi totuşi atât de diferit....

Toate se întâmplă, uneori acţionăm ca nişte actori pe o scenă improvizată de viaţă.Maria e o fire voluntară, a acceptat o vreme tutela soacrei , mai ales că nu avea ce face în situaţia în care venise pe lume un copil.După perioada de concediu postnatal trebuia să se prezinte la post ,asă că a hotărât să plece fără copil, la început din considerente materiale, pe bună dreptate ,nu ştia unde va locui, ce condiţii i-ar putea oferi copilului. Chiar nu putea creşte un copil stând în chirie,trebuia să meargă la serviciu în fiecare zi, cu cine sa-l lase.A  hotărât să-l lase la soacra ei şi să îl viziteze.Numai că vizitele erau tot mai rare până când divorţul s-a pronunţat şi copilul a fost încredinţat tatălui.Maria plătea pensie alimentară ,a început să-i convină acest lucru şi încet -încet,dorul de copil s-a estompat şi a început să-si vadă de viaţa ei.Anii au trecut , ea nu şi-a mai văzut copilul de peste zece ani.Între timp s-a căsatori cu Ştefan,un june tomnatic şi foarte împrevizibil.

Eu eram încorsetată într-o căsnicie în care îmi acceptasem rolul de executant manevrată de o fire puternică şi volumtară.Fiul meu era un trofeu pentru tatăl lui fără a-şi asuma prea multe obligaţii.Eu aveam răspunderea lui:să-l hrănesc , să-l supraveghez, să am grijă de sănătatea lui.E adevărat că îmi asumam aceste responsabilităţi  cu propria mea voinţă,  cu o dragoste necondiţionată care sălaşluia în sufletul meu.Îl căram de multe ori în spate prin oraş,  când făceam cumpărături ,îl duceam de multe ori cu mine la serviciu , pe unde făceam naveta ,tatăl lui considerând că este mai mult răspunderea mea să-l cresc.Era dolofan, sănătos , doar că după un an ochii lui nu erau în ordine şi se observa din ce în ce mai mult un strabism accentuat. Au urmat operaţii şi săptămâni de spital , unde tot eu eram dispusă să mă sacrific.

La fel şi totuşi atât de diferit....

Maria are şi ea un băiat , ce-i drept mai mic decât al meu ,şi-a urmat părinţii în cariera didactică ,mi-aş fi dorit şi eu acelaşi lucru , dar uite că al meu este o fire mai practică ,a intuit că nu e mare brânză să fii profesor şi s-a îndreptat spre informatică.Azi nu-mi pare nici mie rău cu toate că plătesc un preţ atât de mare:depărtarea mă omoară;cel puţin pe mine , nu ştiu dacă şi pe el,ma întreb mereu acest lucru din ce în ce mai des.
Ştiu povestea Mariei de zece ani,  de când suntem colege.S-a îndrăgostit de un coleg de facultate, o dragoste pasională şi puternică.Colindau munţii împreună , fără bani,  îşi puneau câteva haine în rucsac ,ceva demâncare şi porneau la pas ,uneori cu un grup de colegi ,alteori singuri.Cine putea să le stea în cale ,toată lumea era a lor.Într-o astfel de aventură montană a fost zămislit Sebastian ,băiatul ei.Erau în ultimul an de facultate, urma repartiţia.S-au căsătorit  în speranţa că vor lua posturi  măcar în apropiere.N-a fost să fie aşa ,Maria  a luat un post în Banat iar soţul ei foarte aproape de casa părinţilor ,la Ploieşti.

Din nou...

Aceleaşi gânduri scormonesc noaptea şi aleargă prin mintea obosită de treburile zilnice.Tot el e de vină,nu ştie, nu poate să-şi imchipuie că zilele care se scurg neîncetat sapă o prăpastie adâncă între noi.Uneori am impresia că nici nu mai există, e aşa de departe, alteori parcă e în oraş cu prietenii şi îl aştept să vină acasă.
Cine şi-ar fi putut închipui , acum zece ani,  că voi plânge şi din cauza lui aşa cum plângeam adesea după jignirile celuilalt.Cum mă incuraja ,trăia alături de mine toate necazurile.uşurându-le parcă.De multe ori spunea:"Aşa ţi-l bat de nu se alege nimic de el dacă mai continuă aşa."Niciodata nu l-am lăsat să-şi pună ameninţatea în practică, ştiam că ar fi urmat un dezastru pentru toată familia,sau poate s-ar fi clarificat lucrurile şi ruptura ne-ar fi apropiat mai mult ,n-ar fi plecat atât de departe in locul unde azi şi-a aşezat destinul.
Încerc să înţeleg depărtatea,obligaţiile,caut mii de scuze,inventez motive dar doi ani e prea mult, lasă urme adânci în suflet,şterg amintirile atât de dragi...până la urmă fără familia ta cine eşti?Oricât ai crede că o altă familie te poate adopta, nu va fi ca a ta nicidată.Cine ştie?Aştept să vină vremea când o să-şi dea seama că doar mama e capabilă de sacrificiul suprem.